Eu si Cizmarul

Zapatero inseamna cizmar in spaniola – iar eu tocmai am stat aproape o ora de vorba, tete-a-tete, cu premierul spaniol Jose Luis Rodrigo Zapatero. A fost una dintre cele mai placute si utile experiente din viata mea politica.

Sunt multe lucruri care ma atrageau la Zapatero, fara sa il cunosc personal. A fost ales lider al Partidului Socialist Spaniol foarte tanar (avea doar 2 ani mai mult decat mine in 2010), cand nimeni nu-i dadea vreo sansa, la o diferenta foarte foarte mica, de doar 9 voturi in fata mult mai experimentatului sau contracandidat. A fost lider la tineret si a crescut politic sub influenta unui alt lider istoric – fostul premier Felipe Gonzalez. A suferit 4 ani in Opozitie fara sa dea un pas inapoi si a castigat alegerile de doua ori la rand, in ciuda pesimismului analistilor. A fost intai un discipol si apoi un contributor extrem de important – si din ce in ce mai izolat – al curentului progresist lansat de Tony Blair si laburistii britanici sub numele de “A treia cale”. In plus, este fan declarat al Barcelonei, traind in orasul in care daca nu tii cu Real esti inamic public! Si totusi, nu m-am asteptat sa imi lase o impresie atat de puternica si mai ales atat de pozitiva!

Acum, dupa 8 ani de guvernare, si mai ales in criza dramatica prin care trece Spania, probabil ca nu multi mai vor sa-l intalneasca sau sa-l laude. Eu am insistat sa am aceasta intrevedere in primul rand pentru a da un mesaj referitor la romanii din Spania – un mesaj care nu a venit nici de la Basescu, nici de la Boc (cu atat mai putin de la bufonul de Lazaroiu). Stiam ca nu se pot face foarte multe acum, dar drepturile legitime ale celor peste 1 milion de romani trebuie aparate in orice conditii! Iar reactia a fost mai degraba incurajatoare, fara a da sperante desarte.

Imi doream, insa, sa-l cunosc si personal pe acest om politic special, acum cand steaua sa apune si cand a anuntat deja faptul ca nu va mai candida pentru un nou mandat – ceea ce cred ca este o decizie corecta, un semn de barbatie si curaj politic, un mod demn de a iesi din scena.

Imi faceam planuri pentru o discutie seaca de maxim 10 minute. Au fost mai mult de 45 de minute cu un om responsabil, foarte calm, cu un zambet care cred ca i-a adus milioane de voturi, cu un interes pentru Romania si pentru mine care m-a magulit profund! Am simtit insa si amaraciunea neimplinirilor – desi nu s-a lamentat deloc – si a considerat ca nu este sub demnitatea sa sa-mi dea sfaturi si sugestii – destepte si utile. Pentru experienta mea politica a fost impresionant. Am simtit acelasi lucru doar dupa o cina pe care am avut-o la “Jaristea” cu fostul cancelar Gerhard Schroeder, sau dupa cafeaua bauta alaturi de George Papandreou, cu ochii la marea splendida, dar cu gandul la ce momente dramatice i-au fost harazite (si asta era in 2010, nu 2011!).

Cred ca politica europeana construieste personalitati politice asa cum ne imaginam noi ca ar trebui sa fie! Sigur ca un Berlusconi sau chiar Sarkozy sunt exceptii ingrozitoare, “modele” pentru Basescu, dar regula este a oamenilor decenti, educati, si mai ales echilibrati. Insa la Zapatero am simtit ce inseamna “charisma”. Or, asta e foarte rar chiar si pentru un politician occidental.

Eram deja foarte multumit cand s-a incheiat intrevederea, dar m-am trezit invitat si la masa, alaturi de alte personalitati cel putin la fel de cunoscute – fantasticul presedinte brazilian Lula da Silva, fostul premier italian D’Alema si, neasteptat, Felipe Gonzalez. Am fost foarte atent la modul in care functiona, in acel cadru informal, relatia dintre fostul si actualul lider al socialistilor spanioli. Si am simtit cu placere ca exista atatea similitudini cu relatia dintre mine si Adrian Nastase – respect, simpatie, un mod usor protector, dar nu tratat de sus, sprijin sincer si fara nicio urma de invidie! Sigur ca Gonzalez este mai experimentat, “bun la toate” cum ar spune domnul Iliescu, dar a fost evident pentru mine ca l-a sprijinit sincer si neconditionat pe Zapatero si s-a bucurat pentru succesele sale.

A fost o zi remarcabila pentru mine. Cu spiritul autocritic de care nu ma pot debarasa, m-am gandit: ce marinar avem noi si ce Cizmar extraordinar au avut ei! Mare diferenta!