Archive | 11:33 am

O poveste veche, despre anul Mineriadei, dar fara Iliescu sau Nastase

19 Nov

Old story

Recunosc faptul ca in general urmaresc ceea ce se scrie sau se spune despre mine. Nu tot, nu intotdeauna si nu cu acelasi interes, dar nu pot fi atat de ipocrit sa spun ca nu o fac, nici atat de rece sau pragmatic ca sa nu pun pret deloc pe ce gandesc altii in ce ma priveste. Sunt perfect constient ca va exista mereu o diferenta (la oricare dintre noi, suntem oameni!) intre cum sunt eu cu adevarat, cum cred eu despre mine ca sunt si cum ma vad altii. Problema este cat de mare e diferenta iar eu, fire carteziana  (sau deformatie de procuror, cum ar zice altii) incerc sa gasesc mereu fapte care sa “probeze” oricare din cele trei abordari.

Am amanat mereu sa scriu pe blog despre o perioada extrem de agitata din viata mea, care m-a modelat si influentat extrem de mult – anul 1990. Familia si cei apropiati o cunosc foarte bine, nu era nimic de ascuns, dar suna prea aventuros ca sa fie si credibil; si nici nu pot sa  fac o postare scurta, sunt atatea de spus. Acum insa, fiind in avion, am timp berechet, nu ma supar daca nu aveti rabdare sa cititi tot, e mai mult doar ca sa nu uit eu prea mult cand voi fi batran si-mi voi scrie memoriile! Glumesc, bineinteles, dar culmea este ca unul din cei mai fideli cititori ai blogului meu este chiar mama; pt ea am scris aceasta postare, sa nu ma criticati ca este prea lunga (trebuia sa fie chiar mai mult), nu trebuie sa va obositi  – nu are nimic politic, nimic de facut o stire! Sunt doar fapte pe care le privesc cu nostalgie si care au semnificatie doar pt cei care tin la mine; sau pt cei care ar dori in mod serios sa ma analizeze, dar acestia sunt prea putini, azi e suficient sa pui sabloane si sa arunci cu vorbe, nu merita efortul sa fii serios, nu?!?

Aveam nevoie de un declic insa ca sa ma apuc de scris si el a venit exact din opiniile altora, repetate si rostogolite pana la momentul in care adevarul chiar nu mai conteaza. Am vazut o alta particica din emisiunea celor de la Divertis, de genul celei pe care am postat-o anterior chiar aici – tema e evident aceeasi, Nastase si Iliescu care ma conduc, eu papusa etc. S-au cam lenevit baietii si prefera sa mearga pe aceasi tema, dar e ok, amuzant, insa a fost primul impuls ca sa scriu despre acea perioada din viata mea in care nu ma “ghidonau” Iliescu, Nastase, Ilie Sarbu si altii. Am fost singur-singurel cand am implinit 18 ani in Place Saint Michel din Paris, departe de toti cunoscutii, si nu cred ca m-am descurcat rau. Asa ca asta a fost impulsul pozitiv.

A existat insa si unul negativ. Remarc ca cei mai activi reprezentanti ai Falangei Fasciste a lui Basescu – in speta Tismaneanu si Monica Macovei – folosesc mereu termenul de “mineriada” legat de numele meu (probabil ca asa le da tema Lazaroiu, la fel ca epitetul “imatur” pe care il arunca mereu Base si constat ca l-a preluat si Crin). Las la o parte faptul ca, la Mineriade, (si in toata perioada Pietei Universitatii) eu eram liderul elevilor de liceul meu, mobilizandu-i pe cei de varsta mea in fiecare seara, iar Tismaneanu si Macovei erau exact de partea puterii (unul in America la “pregatire”, lucra la interviul pe care urma sa-l ia Dlui. Iliescu;  cealalta, procuror chiar la Parchetul general daca nu ma insel!). Mutilarea faptelor si rescrierea istoriei sunt instrumente extrem de comune pt fascisti (ca si pt comunisti de altfel) iar astfel de oameni traiesc azi foarte bine primind bani multi din functiile in care Basescu i-a cocotat direct, tocmai ca sa le cumpere complicitatea. Ceea ce ce mi se pare interesant este ca tocmai evenimentele de atunci mi-au schimbat viata intr-un sens extrem de interesant.

Sa trec la fapte! Da, m-am “imbatat” cu aerul libertatii la inceputul lui 1990 (ca noi toti cred), aveam abia 17 ani si toata lumea imi statea inainte. Dupa serile din Piata dar si dupa alegerile din 20 Mai, atmosfera s-a “dezumflat” si fix pe 13 iunie dimineata, la ora 6.00, eram la coada la Consulatul Francez (langa Piata Romana). Intrasem intr-un program de schimb cu un liceu din Nancy si primisem o invitatie pentru o tabara la care sa particip. A fost o oportunitate pe care o datorez in totalitate profesoarei mele de franceza din liceu, care a reusit sa se lupte cu incapatanarea si comoditatea mea si mi-a bagat franceza si dragostea de Franta in cap aproape cu forta (multumesc si acum, Dna. Felicia!). Am vazut desfasurarea de politie si armata si, cu pasaportul cu viza in buzunar, am luat-o spre Centru. Am trait cu evidenta nefericire evenimentele din 13-15 iunie si impresia mea a fost ca ma aflu intr-o tara care nu ma intelege si in care nu-mi pot indeplini visele. Macovei si Tismaneanu nu cunosc acest sentiment pt ca nu au fost acolo, asa ca le e usor sa vorbeasca despre ceva ce nu au trait direct, dar ma rog, ei chiar nu conteaza!

Am plecat spre Nancy cu acest pesimism fata de viitorul Romaniei si cu 40 de $ in buzunar (numai mama stie de unde a reusit sa-i faca rost). Am mers cu un bilet de tren redus pt elevi la Budapesta, apoi Praga si Frankfurt, iar din gara m-au recuperat cei de la liceul din Nancy. Cam aventuros, stiu, dar nici nu implinisem 18 ani si eram mult mai ambitios si mai curajos decat sunt acum (cand plec in lume cu avionul, toate biletele, cazarile si intalnirile deja stabilite, cu mobilul, cardul de credit si iPadul in geanta, condus la aeroport si asteptat in partea cealalta!).
Tabara a durat 3 saptamani, in care am mai prins ceva franceza si am descoperit mirajul McDonald”s si iata-ma in gara din Nancy gata de plecare spre casa. Am multumit frumos, m-am dus spre peron, am iesit pe alta usa si am luat-o la picior cu rucsacul in spate spre iesirea din oras. Doar nu era sa fiu atat de aproape de Paris – orasul la care am visat toata adolescenta, si sa ratez ocazia.  M-a luat un camionagiu si, pe la miezul noptii, am pus piciorul in locul visat. Metroul m-a dus in Gara de Nord si am dormit in prima noapte chiar acolo, invatand rapid de le ceilalti aflati in aceeasi situatie cu mine unde sa ma plasez si cum sa-mi pun bagajul sub cap, legat de mine, ca sa nu raman fara el!

Mama avea o veche prietena la Paris si am sunat-o a doua zi; am constatat ca nu o ducea deloc bine si s-a speriat cumplit ca o sa stau pe capul ei, asa ca a facut mari eforturi sa ma convinga sa plec acasa. Era prea tarziu, eram decis ce sa fac, am obtinut sa-mi primeasca macar rucsacul la ea si eu m-am instalat frumusel in Gara, intalnind rapid alti doi romani in aceeasi situatie cu care am format imediat un trio foarte unit. De ziua surorii mele Alexandra (2 August), am sacrificat 10 franci si am sunat acasa sa-i spun “La Multi Ani” iar cand am cerut-o pe mama la telefon i-am trantit direct ca am de gand sa mai stau, eventual sa gasesc de lucru, si sa nu se ingrijoreze . Reactia mamei mele a fost ca intotdeauna – “Bine, am incredere in tine, ai grija de tine si noi te sprijinim orice vei face!” (d-aia o iubesc asa tare si de acolo imi vine increderea in mine care m-a ajutat de atatea ori!).

A fost cea mai boema perioada din viata mea. Am batut tot Parisul pe jos (il cunosc mai bine decat Bucurestiul chiar); m-am imprietenit cu toti emigrantii veniti in Gara de Nord din toate colturile lumii; ne-am balacit in fiecare zi in fantanile arteziene de la Luvru; am invatat sa mergem cu metroul fara bilet; castigam cam 40-50 de franci in cateva ore recuperand fisele din carucioarele de bagaje abandonate de cei care prindeau trenul in ultimul moment; am vazut toate muzeele aratand carnetul de elev si convingand ca nu am bani de bilet; inclusiv am mers cu alti romani la Centrul de recrutare al Legiunii Straine de langa Paris, am trecut testele medicale, dar cand am aflat conditiile (contract de minim 5 ani) am  dat inapoi inainte sa semnez, si bine am facut!

In Septembrie am terminat formalitatile si am primit drept temporar de munca. Nu era usor sa-mi gasesc un job dar iar a intervenit Profesoara mea Felicia, care m-a prezentat unui fost elev al ei stabilit de mult la Paris – Mihai. El m-a ajutat enorm, am ramas pana azi foarte atasat de el si, chiar daca nu ne mai vedem prea des, o sa-i fiu toata viata recunoscator pt ce am invatat de la el. Printre altele mi-a sadit “microbul” ceasurilor si al vinurilor de calitate – deh, apucaturi burgheze, dar placute in felul lor!

Asa ca hoinareala placuta din august a luat sfarsit! In septembrie m-am apucat de lucru, la inceput la o benzinarie, apoi doua luni la un supermarket (faceam cam o ora la dus si una la intors plus cele opt de munca si una de pauza). Am reusit sa-mi inchiriez o camaruta de 12 metri patrati la ultimul etaj dintr-un bloc in apropiere de Saint-Lazare (ma urmaresc garile, in Bucuresti am trait 20 ani la Gara de Nord). Dupa care am gasit serviciul ideal – la un fast food din centru, program de la ora 17 pana la inchiderea de la 1.30, salariul mimin pe economie echivalent cu 1.000 $ (cine avea in Romania in anii 90 asa salariu?!).  Ma trezeam la pranz si mergeam direct la Biblioteca Georges Pompidou, unde citeam si ascultam muzica pana cand trebuia sa plec la serviciu. Ziua libera o petreceam cu gasca de romani pe care ii intalneam in Saint Michel, iar munca si banii castigati au inceput sa aiba cu adevarat semnificatie pt mine. Cred ca a fost o sansa extraordinara sa invat sa muncesc si sa pretuiesc banii intr-o societate deja functionala si organizata, ceea ce Romania nu era atunci (si din pacate nici macar acum!).

Tot regulile stricte ale Frantei, cele referitoare la continuarea studiilor, mi-au dat si ultimul imbold sa ma intorc acasa. Adevarul e ca am simtit atat de tare lipsa familiei si a celor apropiati incat de atunci si pana azi nu m-am mai gandit niciodata sa plec defintiv din tara. Mama a reusit sa vina in vizita la mine. In timpul plimbarilor noastre nocturne prin oras am primit din nou ceea ce aveam nevoie – sfaturi bune si curaj! Mama mi-a spus ca se bucura ca am dovedit ca pot face ceva singur intr-o lume atat de dificila, dar ca viitorul meu poate fi la fel de bun acasa, alaturi de cei care ma asteptau. Plecasem la sfarsitul clasei a XI-a si nu reuseam sa ma reinscriu in Franta ca sa-mi dau bacalaureatul si sa ma inscriu la facultate. Sorbona mult visata era mai departe de mine din Paris decat daca ma intorceam acasa sa termin liceul! A fost una din cele mai grele decizii din viata mea, dar am considerat mereu de atunci incoace ca am facut foarte bine. Pe 22 Ianuarie 1991 am aterizat la Otopeni, strivit de emotie si de multimea de prieteni care m-au asteptat! Recunosc insa ca socul revenirii a fost imens, nu cred ca ne mai aducem aminte exact cum arata Romania in acei ani, ce diferente fata de Occident (multe din acestea le-am recuperat, dar am pierdut lucruri bune in schimb!).

Desi trimestrul al doilea al liceului incepuse deja, am primit (sigur, prin cunostinte si rugaminti, ca la noi) de la Ministrul Educatiei de atunci (Mihail Sora cred, ii multumesc desi habar nu are cine sunt) o dispensa speciala sa nu pierd un an. Am muncit pe branci sa-mi inchid situatia scolara pe primul trimestru ca sa-mi prind colegii din urma. Nu reuseam fara “gasca” mea atat de unita si draga, oamenii alaturi de care practic am trait zi de zi din clasa a IX-a in 1987 si pana dupa 2001, cand noile mele preocupari m-au indepartat de ei, din pacate.

Am trecut de hopul cu scoala cu greu asa ca am decis ca nu dau la Drept in anul acela pt ca nu mai aveam nici timp nici chef de invatat; vroiam sa merg la mare, sa ma distrez, sa joc baschet si sa-mi iau un serviciu un an. Din nou cineva m-a ambitionat (normal, mama) care m-a convins sa dau in acel an la facultate iar ea imi garanteaza ca nu va sti nimeni nimic, si deci nu o sa ma simt rusinat de rezultat. Si chiar a creat o legenda extraordinara, a facut rost la noi in bloc de un apartament gol unde am stat o saptamana sa invat, fara sa ies din casa si primind doar mancare de la ea. Mai mult, toata lumea stia ca sunt in cantonament cu echipa. M-am dus la examen ca la un meci de antrenament, fara teama dar fara asteptari; istoria si gramatica mi-au placut mereu si oricum nimeni nu urma sa afle ce note am luat.

Nu mi-am facut deloc iluzii, erau doar 280 de locuri la Drept si multe mii de candidati (parca spre 5.000). Cand s-au afisat rezultatele nici nu m-am deranjat sa ma intorc de la mare! Trecand prin Bucuresti sa-mi schimb hainele m-am dus cu sora-mea Alexandra prin oras si, spre nedumerirea ei, i-am cerut sa mergem si pe la Drept. M-a urmarit curioasa cum m-am apucat sa citesc listele cu cei respinsi (o multime) si cand nu m-am gasit pe ele a inceput sa-mi rada fata. M-am uitat si pe cele cu admisi dar tot nu m-am vazut, eram cam agitat si nervos si m-am hotarat sa plec. Alexandra s-a prins ce se intampla si, foarte calma, a verificat tabelele, gasindu-ma rapid la pozitia 147 dintre admisi! Nu sufar deloc de modestie dar chiar am fost tare mandru si fericit, mai ales cand ma gandeam ce o sa spuna toti cei care nici macar nu stiau ca am dat la facultate! Iar pt mama a fost probabil punctul in care s-a convins ca nu a gresit in ce priveste spiritul in care m-a crescut.

Asa s-a incheiat aventura mea din 1990-91, si sigur ca acum zambesc cand tot aud ca nu fac nimic decat daca ma pune ceva, ca eventual eu as fi promotorul Mineriadelor, si alte bazaconii. Nu-mi dau seama cat se explica aceste alegatii prin ticalosie si interes (ca la Macovei sau Tismaneanu), prin superficialitate, invidie sau cat las eu aceasta impresie unora de buna credinta! Incerc sa nu fiu prea afectat, sa vad ce tine de mine, sa indrept lucrurile si, mai ales, sa prezint fapte ca un procuror! De judecat, insa, nu cred ca e deocamdata cazul!

%d bloggers like this: